Isabelle Filliozat- Te detest, te iubesc. Cum repararăm relația cu părinții noștri
Isabelle Filliozat a pus foarte frumos în cuvinte complexitatea, intensitatea, importanța relației dintre un copil și părinții acestuia. Această relație își lasă amprenta în dezvoltarea copilului și îi influențează mare parte din viață.
Ca orice relație pe care o formăm pe parcursul vieții și relația cu părinții are urcușuri și coborâșuri. Deși nu își doresc, părinții ne rănesc, iar noi îi rănim înapoi de multe ori. Nu există părinți perfecți, nu există copii perfecți și nici nu ar trebui să încercăm să fim așa.
Există părinți ce își lovesc copiii pentru că ei la rândul lor au fost agresați în copilărie, există părinți ce nu știu cum să se joace cu ghemotocul mic din fața lor pentru că nimeni nu s-a jucat cu ei, există mame, care copleșite de oboseală, de propriile temeri și de dorința de a fi o mamă bună, ridică vocea la copilul lor, se simt furioase pe aceștia, există tați care nu au spus niciodată copiilor ,,te iubesc’’ pentru că nimeni nu le-a spus lor și pentru că au fost învățați că bărbații nu sunt ,,sentimentali și emoționali, că ei trebuie să fie un model de putere neclinitită’’.
Și astfel, există copii ce s-au dezvoltat în funcție de ce au recepționat de la părinții lor, copii care au învățat că ,,trebuie să fii cuminte’’, copii care au învățat să îsi întoarcă lacrimile înapoi în suflet pentru că oricum nu e nimeni acolo care să le șteargă, copii care au învățat că dacă sunt furioși și țipă, mami e tristă și tati spune ,,ești un copil rău’’, iar copilul învață că nu e bine să fii furios și există și acei copii care suportă abuzurile fizice cumplite ale unor părinți traumatizați, părinți care nu pot sta față în față cu propria durere, iar acești copii suferă în tăcere, fără să aibă dreptul la replică, fără să aibă dreptul la furie, fără să primească iubirea la care au tot dreptul.
Ca să putem să ne construim o viață care să ne aparțină în totalitate, o viață în care să vedem ce putem face noi azi cu noi, dincolo de ce au făcut părinții noștri, este nevoie să scoatem din dulap povestea vieții și să ne uităm real la ea, noi la un capat al mesei, iar părinții noștri la celălalt capăt. Să fim lăsați și să ne lăsăm să ne trăim durerea, să ne exprimăm furia și să le îngăduim și părinților noștri să simtă azi ce nu și-au dat voie să simtă atunci, să ne dăm voie să reparăm, să vindecăm, să iertăm.
Isabelle Filliozat spune foarte frumos ,,Nici evenimentul, nici cuvintele tatei sau gestul mamei nu își lasă amprenta în însăși carnea copilului, ci imposibilitatea unei reparații ulterioare.’’
